26 ianuarie 2015 si un frig de-ti ingheta sufletu’. Ma pregatesc sa plec spre birou, dar zic sa mai deschid putin Facebook-ul, sa mai fumez o tigara si sa vad care mai e treaba pe acolo. Imi apare o postare pe grupul Golden Retriever Romania, cu o textul „Adapostul Pallady. O sa fie omorat in doua zile. Trebuie sa-l scoata cineva de acolo” si o poza cu un caine alb, murdar si cu cea mai trista fata pe care am vazut-o vreodata. Adapostul Pallady era la 5 min de mers pe jos de casa unde locuiam atunci. Ma invart, ma sucesc, nu stiam ce sa fac, trebuia sa plec la birou, plus ca nu mai scosesem niciodata un caine din adapost, nu salvasem, nu nimic. Stiam ca o fac altii si ca o fac bine. Nu-mi iese din minte fata cainelui, ma uit la cainele meu curat, linistit, alintat, iubit si ma gandesc la amaratul ala. Imi iau gandul si iar imi vine fata lui in minte. Postez pe grup ca ma duc eu sa-l iau, in ideea ca il tin 2-3 zile si il dau mai departe cuiva care poate sa se ocupe de el. In 10 min eram la adapost. Le spunca am venit sa iau goldenul, dar habar n-aveau ce e ala… Le arat o poza si se prind despre ce caine e vorba, ma cheama sa intru cu ei sa-l vad.

Pana pe 26 ianuarie 2015, credeam ca adaposturile de stat sunt niste locuri cat de cat ok, in care sunt adusi cainii fara stapan si unde mor candva de batranete, atat. Nu ma asteptam sa fie Raiul cainilor, insa nici lagarul peste care am dar. Imediat cum am intrat, m-a izbit mirosul de moarte. Da, miroasea a moarte, iar cainii latrau isteric si sareau pe gardurile padocurilor, parca rugand sa ii ia cineva si pe ei. A inghetat sangele in mine. Nu-mi venea sa cred ce era acolo. Mi-au aratat cainele pe care il cautam, intr-un padoc cu alti 6-7 caini, toti balacindu-se in propriul rahat si incercand sa apuce mancarea care li se arunca la gramada.

A uramt sterilizarea cainelui in „cabinetul” adapostului. Am stat plangand langa usa, asteptand sa iasa si amenintandu-l pe doctorul de acolo ca daca nu mi-l scoate viu, nu stiu ce-i fac. Da, eram isterica si daramata emotional din cauza a ce vazusem acolo.

Dupa vreo 20 min au adus cainele in cel mai sinistru mod posibil. Insfacat de ceafa si tarat, anesteziat pe jumatate si schelalaind. Am innebunit. L-am luat noi si l-am pus in masina. Am ajuns cu el la veterinar unde i s-a facut tot ce avea nevoie.

Pe 26 ianuarie 2015, cainele din adapostul Pallady a mancat pentru prima data dupa nu stiu cat timp, o mancare buna, in cantitate normala, a fost spalat cu sampon special si apa calda, uscat, mangaiat si tot in ziua aia a dormit la caldura si a dat pentru prima data din coada.

Din ziua aia a inceput recuperarea lui. Avea o dermatita severa care ii facuse rani mari, deschise pe fata, avea 18 kg si incerca disperat sa manance din gunoi, oricat de multa mancare i-am fi dat. Au urmat zeci de bai, tot felul de tratamente, iubire si rabdare. Un drum lung, de peste 6 luni cu tot felul de provocari. Oscar isi facea de cele mai multe ori nevoile in casa si voma negresit in masina, dar toate s-au rezolvat in timp.  

Initial, nu am vrut sa ii punem niciun nume, nu voiam sa ma atasez de el, incercam sa fiu rece. Mi-au scris zeci de oameni ai caror goldeni se pierdusera, sa ma roage sa-l strig pe diferite nume. Zilnic ma duceam in baia unde ii facusem culcus in perioada de carantina, si il strigam „Cookie, Sam, Goldy” etc. Nu raspundea la nimic. Au urmat vizitele catorva familii care inca isi cautau cainii pierduti, chiar si dupa 3 ani, in speranta ca il vor gasi la noi.

Nu dupa mult timp, l-am numit OSCAR. Baietelul meu de aur. Odata cu el am invatat ce inseamna comportamentul si recunostinta unui caine salvat. M-am bucurat de fiecare tampenie pe care o facea, de felul cum nu asculta de nimeni, de zecile de momente pe zi in care ma lua, la propriu, in brate, de viteza cu care infuleca, de frica sa nu ii ia cineva mancarea, de felul cum dormea, linistit si la caldura, de inteligenta lui, de veselia lui fara limite si as putea sa continui muuult si bine.

Dupa vreo luna, am stabilit ca il pastram. Nu era chip sa mai dai asa o minune de catel care iti arata cum explodeaza de bucurie si iubire pentru tine chiar daca te vede si de 50 de ori pe zi.

Au urmat petrecerea de ziua lui Oscar, unde au vezit zeci de goldeni si parintii lor, vacanta lui Oscar, atunci cand baietelul iubit a vazut si a intrat pentru prima data in mare si multe alte moment de care ne-am bucurat impreuna cu el.

Acum, Oscar este cel mai iubit baietel, rasfatat si plimbat pesteee tot de tatal lui si, in plus, este si imaginea unui brand de lese, pe care tot tatal lui l-a lansat.

Oscar a venit cu un motiv foarte clar in viata mea. Oscar mi-a deschis ochii si am inteles ce inseamna salvarea unui animal. Oscar mi-a aratat, fara sa-mi spuna nimic, care e unul dintre principalele mele scopuri in viata.

OSCAR e motivul pentru care Big Hearts Society exista.

Full stack web developer

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *