Intr-o dimineata, gasesc pe grupul Golden Retriever Romania o poza cu un golden batran si bolnav, care se afla in adapostul de stat Mihailesti. Il postase cineva care spunea ca a fost adus acolo, in lesa, de stapanul lui… Am iesit de pe Facebook, spunandu-mi ca nu pot face absolut nimic, nu am unde sa-l duc, nu am bani acum pentru problemele mari pe care cu siguranta le are, dar cu siguranta se va gasi cineva care sa-l preia.

A mai trecut o saptamana si dau de aceeasi poza pe Facebook… goldenul era tot acolo, nimeni nu se dusese dupa el. Mi-am spus inca o data ca nu am ce sa fac, m-am asezat pe canapea, mi-am aprins o tigara si am continuat sa ma uit in gol pe Facebook. Nu puteam sa fiu atenta la nimic, nu puteam sa citesc nimic pana la capat, pentru ca mi-era gandul numai la el.

Deodata gandurile au inceput sa se lege: 1. Actele asociatiei mele de protectie a animalelor sunt gata, deci legal pot sa-l scot din adapost 2. Exista cabinete veterinare care fac internari 3. O sa-mi calc pe inima si pentru prima data o sa cer si o sa accept donatii de la oameni, iar daca nu doneaza nimeni, tocmai mi-am facut un imprumut mic la banca, renunt la laptop si ma folosesc de banii aia.

Fac rost imediat de numarul de telefon al directorului de adapost si il sun. Era vineri, iar luni si marti erau zilele libere legale. Vorbesc cu el aproape 40 min la tel, timp in care mi-a explicat ca e foarte batran, ca e foarte bolnav, ca are tumori, ca el e sigur ca mai are cateva zile de trait sau ca trebuie eutanasiat si ca ce rost mai are sa-l mai iau? Plus ca pana miercuri nu am cum sa-l scot pentru ca sunt si ei in concediu. Mi s-a urcat sangele in cap… L-am facut sa inteleaga ca iau cainele chiar daca mai traieste doar o zi pentru ca vreau  sa moara mangaiat si ca nu ma intereseaza concediul nimanui in conditiile astea, asa ca vin sambata sa-l iau, desi nu aveau program cu publicul, cu promisiunea ca facem actele saptamana urmatoare. A fost ok.

Imediat am inceput sa caut transport si un cabinet veterinar care face s internari. A doua zi dimineata al plecat cu prietena mea, Ralu spre Mihailesti.

Am ajuns acolo si ni l-au adus. Am ramas socata, desi arata oribil, nu mai avea nici jumatate de blana pe tot corpul, iar tumorile atarnau din el, mosuletul parea vesel, foarte activ si prezent. L-am bagat imediat in masina si am fugit cu el la vet, unde a primit o baita, i-a fost tunsa toata blana pe care o mai avea si i s-a luat sange si probe de piele pentru analize.

A doua zi cand am venit la el, era tuns. Imaginea a fost socanta… un caine de vreo 15 kg (care ar fi trebuit sa aiba 20 si ceva), fara pic de blana. I se vedea fiecare os, dar el parea la fel de vesel. Latra non stop la o pisica, se plimba prin toata curtea si venea la mangaiat. Mi-era clar ca vrea sa traiasca.

I-am pus numee „Bob” pentru ca ii ramasese blanita aia a lui alba doar pe cap si arata exact ca un bob de orez.

Imediat, multi oameni au aflat de povestea lui, au inceput sa-l viziteze si sa doneze pentru el. Am fost impresionata de solidaritatea si mobilizarea persoanelor din jurul meu.

Stiam ca urmeaza operatia pentru extirparea tumorilor, insa l-am mai lasat o perioada sa fie hranit bine, pentru a mai pune ceva carnita pe el. Dupa o luna l-am mutat la un alt cabinet veterinar, mai exact la PetStuff, acolo unde am dat de cea mai dedicata echipa de medici si asistente.

Chiar daca luase doar vreo 2 kg in greutate, ne-am hotarat sa il operam pentru ca era foarte posibil ca tumorile sa nu il lase sa asimileze nimic.

Ziua operatiei a fost crunta pentru mine, am zis ca mor de emotii. In timpul operatiei, Bob a murit… putin. A facut stop cardio respirator, insa a fost resuscitat cu succes.

Recuperarea nu a fost usoara deloc. Parea ca nu isi mai revine, parea, cel putin in mintea mea, ca nu va mai fi nici macar la fel ca inainte. Insa, la doar doua zile de la operatie, Bob Bobuleanu manca singur, iar la doua saptamani de la operatie, mergea foarte bine, ba chiar faceam plimbari lungi.

La scurt timp, a venit si rezultatul biopsiei, care a aratat ca tumorile erau maligne, asta insemnand ca pot reaparea oricand. In plus, fiind deja mosulet, posibil sa aiba 12 ani, posibil sa aiba chiar si 15, blanita nu ii va mai creste, foliculii fiindu in mare parte atrofiati.

Mai mult decat atat, am dat anunt pentru adoptia lui, insa nimeni nu l-a vrut, dar e de inteles. E greu sa te bagi la un astfel de caz, asa ca Bob ramane in continuare la PetStuff, acolo unde toata lumea il iubeste.

Acum, singurul meu scop legat de Bob, e ca el sa-si traiasca ultima perioada de viata, fie ca e o zi, o luna sau un an, linistit, fericit, cu mancarea buna de care probabil nu a avut niciodata parte, si sa simta ca e iubit, mangaiat si alintat.

Bob este primul caine salvat pe numele asociatiei Big Hearts Society si e cainele care mi-a aratat ce inseamna puterea, ce inseamna vointa, cheful de viata.

In plus, Bobuleanu meu mi-a spus ceva si mi-a dat cea mai puternica lectie: „Chiar daca ai in jurul tau oameni care se uita cu mila la tine, chiar daca multi dintre ei spun ca ar fi mai bine sa mori, chiar daca te dor picioarele de la o artrita nenorocita si chiar daca maine te asteapta o operatie din care nu stii daca te vei mai trezi, tu, azi, joaca-te cu o minge si infuleca pe nerasuflate o conserva intreaga”.

Full stack web developer

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *